13 Noiembrie 2006 | Pitesti | Alba Iulia

Festivalul Naţional al teatrelor de studio

...de Pitesti

Fără festivalurile de teatru, de poezie, de muzică, de artă plastică, de folclor, naţionale sau internaţionale, cu o presă ca a noastră prea puţin interesată de starea culturii, promovarea şi circulaţia ei, oraşele ţării ar rămâne ca nişte insule care încă nu s-au descoperit unele pe altele, însumându-şi fiecare pe plan local produsele creaţiei artistice la nivel patriarhal. Dar iată că la Piteşti, în acest an după Simpozionul Internaţional de Sculptură ce a început să intre în tradiţie cu cele patru ediţii de la care ne-au rămas în zestrea urbei lucrări monumentale de la maeştri din Italia, Portugalia, Grecia sau Bulgaria, după Festivalul Internaţional „Nopţile de poezie de la Curtea de Argeş”, organizat de Academia „Orient-Occident” la care au participat scriitori din mai toate ţările lumii, după festivalul de folclor sau cel de artă naivă, am asistat în ultimele zile din această toamnă la Festivalul Naţional al Teatrelor de Studio. De data aceasta, spectatorii din Piteşti au fost onoraţi de prezenţa Teatrului „Masca” din Bucureşti şi a teatrelor din Botoşani, Rm. Vâlcea şi Ploieşti, venite pe urmele din alţi ani ale teatrelor din Brăila, Piatra Neamţ…

Aşa cum îl arată numele, Teatrul de studio este unul în care se studiază, în care se experimentează, se caută noi modalităţi artistice, se sparg vechile canoane şi şabloane, chiar dacă ele mai au valoarea unor facilităţi şi comodităţi intrate în obişnuinţa interpreţilor şi a spectatorilor. Iar elementul principal al experimentului, principalul său cal de bătaie din ultima vreme, este dispariţia scenei clasice, cu toate ale ei, rampă, spaţiu de joc, culise, cuşca sufleorului, cortina, instalaţiile pentru montarea decorului – care aveau posibilitatea chiar de construcţii monumentale, plantări de copaci, la nevoie chiar aducerea unui cal bun de călărie sau a unei haite de câini de vânătoare. Sau renunţarea la toate aceste elemente, numite acum ironic, dacă nu chiar cu uşor dispreţ, cârje actoriceşti, ca şi peruca, barba şi mustăţile aplicate, nasul fals, doapele de obraji, microafoanele pentru amplificarea vocii.

Plasarea acţiunii în imediata apropiere a spectatorilor obligă actorul sau îi creează posibilitatea unei alte trăiri a rolului cu mult mai autentică şi mai supusă verificării. Este modalitatea prin care nu mai poţi crea iluzii prin artificii exterioare.

Din varii motive, moda teatrelor de studio nu cunoaşte cine ştie ce extindere. Pe cele din ţara noastră le putem număra pe degete.

Astfel, nu este deloc întâmplător că, forţând un regulament destul de permisibil, la actuala ediţie piteşteană mai mult de jumătate din teatrele invitate au cerut şi au obţinut dreptul de joc în sala mare, adică în cutia italiană, pe scena clasică.

Dar, la urma-urmei, experimentul nu trebuie făcut neapărat în eprubetă. O mulţime de modalităţi artistice pot fi experimentate chiar şi pe scena obişnuită, care poate să capete o infinitate de valenţe. Aşa cum s-a văzut, de pildă, în spectacolele Teatrului „Masca”.

Jucate în sala „Studio” sau în sala mare a teatrului din Piteşti, toate cele şapte spectacole din actualul festival naţional au un numitor comun – calitatea.

Astă-seară nu se improvizează

Libertatea actorului şi tirania regizorului. Iată forţele între care se dă bătălia pentru un spectacol pe care toţi protagoniştii îl vor de excepţie. Dar cum stau lucrurile văzute mai îndeaproape? Ei bine, de-a dreptul dramatice! Conflictele apar încă de la prima lectură. Studiind textul în mod independent, fiecare actor are un punct de vedere propriu asupra personajului pe care îl va interpreta şi asupra întregului ansamblu. Şi începe hărmălaia. Fiecare vrea să-i convingă pe ceilalţi că proiectul lui este cel mai bun. Dar, în mod firesc, personajele nu sunt copii trase la indigo, după cum nici actorii nu sunt clone ale unui singur prototip. Pe de altă parte, spectacolul nu poate să fie unul haotic. Dacă fiecare ar juca după cum concepe şi simte el, am vedea pe scenă un adevărat balamuc…

Însă regizorul este cel care face distribuţia, aşa după cum un căpitan de navă îşi alcătuieşte echipajul cu care să pornească în larg. Şi bineînţeles că el va fi comandantul suprem pe tot timpul călătoriei, chiar dacă ar fi să facă ocolul globului terestru şi să descopere pământuri noi.

Un regizor bun îşi construieşte în minte spectacolul încă de când s-a hotărât să pună piesa în scenă şi şi-a ales actorii pe care i-a considerat cei mai potriviţi pentru rolurile respective. Dar n-ar fi la fel de bun dacă ar considera acest scenariu definitiv bătut în cuie. În mod practic, el ascultă toate punctele de vedere cu argumentele lor cu tot şi selecţionează ce crede că se potriveşte mai bine. Mai greu va fi să-i convingă pe cei foarte convinşi că ei deţin adevărul absolut. Mai ales când este vorba de nişte actori consacraţi. Uneori regizorul este silit să recurgă la disponibilizări. Alteori rebelii părăsesc scena din proprie iniţiativă.

De cele mai multe ori se ajunge la un consens. Fie chiar prin compromisuri. Pentru că, de fapt, nimeni nu se poate afirma în afara spectacolului.

Toate spectacolele din acest festival au purtat amprenta lucrului bine făcut sub autoritatea regizorilor. Cu totul altfel ar sta lucrurile dacă s-ar fi lăsat frâu liber interpreţilor. Poate mai bine, poate mai rău? Însă improvizaţia a avut loc o singură dată. În mintea regizorului, fie că a fost el Mihai Mălaimare, Mihai Radoslavescu, Bogdan Cioabă, Atila Vizauer, Adrian Roman sau Adina Lupu.

Actorii vor fi fost şi ei solicitaţi să-şi pună imaginaţia la bătaie. Dar o dată conceptul fixat, nu s-a mai admis nici o intervenţie. Spectacolul se desfăşoară cu precizie matematică, la milimetru, la secundă. Nici un pas mai la dreapta sau mai la stânga, chiar când asistăm la o adevărată cascadă de jocuri, nici o ocheadă, nici o privire în plus sau în minus.

Nici urmă de improvizaţie în spectacolele teatrului din Botoşani, „Tango”, de Mrozek, ale celui din Rm. Vâlcea („Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, de I.L. Caragiale), din Ploieşti („Un mic joc fără consecinţe”, de Jean Dell şi Gerard Sibleysos), din Bucureşti („Intrusa”, de Borges, şi „Domnul de Pourcegnac”, de Moliere).

Moda retro, un pretext?

Clovni, jongleri, saltimbanci, mimi, paiaţe, arlechini, bufoni, măscărici sau cum vreţi să le mai spuneţi; tumbe, cuplete, replici spontane, glume suculente, expresii echivoce, vorbe şugubeţe, cântece, dans, mimă, pantomimă, jonglerii, costume ciudate, întâmplări comice şi stranii, personaje bizare, atmosferă de teatru de bâlci, de circ, de curtea miracolelor sau de cabala trăsniţilor, toate acestea la un loc şi multe altele în aventura unui flăcău de provincie mai naiv decât Candidul lui Voltaire, mai prostănac decât Prostul satului interpretat de Bourvil, pornit pe fire scoase ca să-şi caute consoarta chiar la Paris.

Pe vremea clasicismului francez, teatrul de comedie de-abia se desprindea de comedia dell-arte de origine italiană din care Moliere nu se sfia s-o jefuiască de teme, subiecte sau chiar opere întregi („Iau bunul meu de unde îl găsesc“), dându-le o nouă strălucire. Şi de-abia se fixa în scris o producţie dramatică de sine stătătoare şi apărea forma de spectacol dirijat, fără să se contureze într-un specific de regie. Până în ajunul reprezentaţiei trupa de teatru nu primea decât o schemă de spectacol pe care trebuia s-o întregească printr-un text ad-hoc, cu replici spontane şi joc improvizat.

La serbările galante de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, chiar dacă Moliere oferea un text compact, ilustrat cu muzica lui Lully şi pigmentat cu scene de balet, domina, totuşi, improvizaţia, mult gustată chiar de Regele-Soare, cel care comanda şi plătea spectacolul.

Clovni, saltimbanci, paiaţe, arlechini, măscărici, jongleri şi alte variante bufonice şi în „Domnul de Pourcegnac”, chiar dacă se folosesc biciclul şi clistirul, invenţii tehnice mai recente.

Dar ce mai rămâne din textul lui Moliere? Prelucrat şi adaptat, nu mai rămâne din el decât un simplu pretext. De fapt, aici, la „Masca” şi pe oriunde, fidelitatea faţă de text, de epocă, de estetica timpului nu prea contează, improvizaţia are prioritate. Important este nu să se reconstruiască un spectacol, ci să se realizeze unul nou, interesant, chiar şocant pentru spectatorul actual. Mai mult cântat, mai mult dansat decât vorbit, „Domnul de Pourcegnac” cu Mălaimare se adapă din toate modalităţile, din toate curentele, din toate epocile. Până la găselniţele lui Michael Jackson dacă e să luăm în seamă faptul că unul dintre cântăreţii-dansatori face ce face şi se mai trage de moţul virilităţii masculine.

Micii monştri sacri

De la Matei Millo încoace, adică de pe la începuturile lui moderne până mai deunăzi, teatrul românesc nu a intrat niciodată în criză de actori de excepţie, supranumiţi în folclorul de specialitate monştri sacri. Încă mai erau în vogă Vraca, Lucia Sturdza-Bulandra, Calboreanu, Giugaru, Birlic, Emil Botta şi alţii de această talie când a apărut generaţia de aur a lui George Constantin, Amza Pellea, Silvia Popovici, Toma Caragiu, Rauţchi, Cozorici, Dinică, Rebengiuc şi, în valurile următoare, Florin Piersic, fraţii Tapalagă, Valeria Seciu...

Dar se răreşte pădurea. Radu Beligan, Olga Tudorache, Tamara Buciuceanu-Botez, Mihai Fotino – copaci falnici rămaşi din codrul de altădată. Cu Horaţiu Mălăele, cu Claudiu Bleonţ şi alţi câţiva, unii ascunşi prin provincie ca Luminiţa Borta sau Vasile Pieca din Piteşti, nu se pot întregi decât nişte pâlcuri, cel mult o dumbravă, dar mai e drum lung până la codrul măreţ de altădată, cu totul şi cu totul numai din copaci de rezonanţă.

Izvoarele erau secate artificial de o parşivă politică de asigurare a cadrelor, cu mai puţin de zece locuri scoase la concursul de admitere pentru Institutul de Teatru sau pentru Conservator.

Dar intram în tranziţia în care se spărgeau în ţăndări toate canoanele. Facultăţile îşi deschideau larg porţile şi apăreau multe altele, chiar în oraşe în care nu a existat niciodată un teatru profesionist. Cu riscul inflaţiei de actori de serie, scoşi pe bandă rulantă şi cu avantajul de a avea de unde alege.

Şi putem spune cu mâna pe inimă că la această dată viitorul teatrului este absolut asigurat din punct de vedere al rezervei de talente profesionalizate. Asistăm la naşterea unei noi constelaţii de actori de excepţie.

Se cuvine să ne referim, în primul rând, la şcoala lui Mihai Mălaimare de la Teatrul „Masca”. Actor cu reale calităţi, dar apte de folosit numai într-o gamă prea îngustă pentru ambiţiile şi veleităţile sale, va fi avut nenumărate nemulţumiri şi destule complexe. Şi cum şansa rolului vieţii sale se lăsa prea mult aşteptată, şi-a pierdut răbdarea. Şi n-a mai aşteptat nici dramaturgul care să scrie anume pentru el un rol, nici regizorul care să-l promoveze, nici teatrul care să-l găzduiască. Şi-a creat teatrul său, dar nu unul ca oricare altul, ci unul pe cât de bizar, pe atât de original. După cum şi-a creat întreaga trupă şi pe fiecare actor în parte. Desigur că aceşti pui de actori nu au fost culeşi de pe drumuri. Proaspeţi absolvenţi de teatru sau încă studenţi, nu au avut numai norocul de a li se oferi condiţiile excepţionale de afirmare. Aşa cum arată azi, ei sunt rezultatul strădaniei, al lucrului de perfecţionare şi de finisare, al celui care s-a descoperit şi s-a dovedit un adevărat demiurg în sfera sa de competenţă.

Întemeietor de teatru, regizor frenetic, făuritor de actori, Mihai Mălaimare a deschis un nou capitol în istoria teatrului românesc.

Printre tinerii actori pregătiţi de Mălaimare se poate număra, poate în primul rând, Valentina Văduva într-un rol în care nu pronunţă cuvinte, dar vorbeşte cu sufletul, folosindu-se de instrumentul trupului. Atunci când gândurile nu tac şi vorbele nu se rostesc, vorbeşte inima. O oră şi jumătate de joc mut în care nu te plictiseşti, dimpotrivă, te simţi de-a dreptul fascinat. Fără gesturi spectaculoase, fără nici un fel de exagerări, un joc al nuanţelor fine şi subtile. Chiar atunci când stă nemişcată pe scenă, ca o statuie goală, ca o cariatidă fără veşminte, destramă pânzele de umbră cu iradieri de puritate. Alte două piese de rezistenţă ale Teatrului „Masca” din acest spectacol, cel puţin, al orbului Borges numit „Intrusa”, sunt Cosmin Creţu şi Valentin Mihalache, pe care-i putem vedea şi în alte roluri foarte zgomotoase, dansatori şi cântăreţi în „Domnul Pourcegnac”. Dar să nu ne cantonăm în Capitală. Undeva într-un colţ de ţară, tocmai la Botoşani, se joacă de mulţi ani teatru bun. În „Tango”-ul lui Mrozek, regizor Atila Vizauer, printre alţi distinşi actori din trei generaţii, rolul principal îi revine lui Sorin Ciofu (Artur), care, deşi inegal, are locul său asigurat în noua constelaţie.

Tânăra actriţă a Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti Elena Popa, nu prea avantajată de fizicul său pentru rolul de femeie suplă, depăşeşte această zgârcenie a zămislirii. Tot jocul ei stă în ochi. Are în priviri mai multă fascinaţie decât în toate glasurile sirenelor care îi înnebuneau pe oamenii lui Ulise. Dar nu numai atât. Atracţie, respingere, indiferenţă, reproşuri, duioşie, tandreţe, concesii, ispită, amânări, încurajări, refuzuri, nehotărâre, întrebări, din nou seducţie.

Nu pun mâna în foc că nu va fi exersat în faţa oglinzii. Dar toate acestea înseamnă în primul rând trăire. Iar ochii, mai mult decât în oricare împrejurare, sunt ferestre ale sufletului. Ce ochi, Doamne!…

Valentina Văduva, Elena Popa, Sorin Ciofu, Valentin Mihalache, Cosmin Creţu… şi câţi ca ei? Viitorii monştri sacri ai teatrului românesc, mişunând printre noi.

Eva fără frunzuliţă

Dispute aprige între puritanii şi snobii din Piteşti. Se ştie, desigur, că atât unii, cât şi alţii sunt mai categorici în provincie decât în metropolă. Iar în Bucureşti problema nu mai este de actualitate după ce regizorul Andrei Şerban a adus chiar pe scena Teatrului Naţional atâtea personaje feminine goale-puşcă.

Desprinsă din context, întâmplarea poate să pară sfidătoare sau provocatoare. Sfidătoare la adresa bunului-simţ comun şi provocatoare a instinctelor primare.

Dar actriţa, ce e drept, cu un trup superb, nu intră în scenă ca să se dezbrace. Această secvenţă apare într-un anumit moment al demersului artistic, într-un punct culminant şi foarte critic. În momentul în care cei doi bărbaţi gemeni, care o posedaseră într-o înţelegere frăţească, s-au hotărât s-o sacrifice pentru a-şi recăpăta liniştea. Este ultima încercare de seducţie pentru a-şi salva viaţa sau măcar pentru a rămâne în memoria lor afectivă ca o fantomă care să-i bântuie până la sfârşitul vieţii. Sau poate un simbol: goală a venit pe lume, goală trece hotarul de pe urmă. Şi de ce nu, ritualul spălatului trupului pentru purificare înaintea sacrificiului sau înainte de a fi aruncată în pământ...

Dar nu putem să facem abstracţie nici de faptul că întâmplarea este povestită de un orb. Care nu vede, dar are o imaginaţie bogată. Iar lumea orbului este una hiperbolizată, aşa cum o percepe el prin ceaţa amintirilor de pe vremea când era valid. Chiar Borges, marele scriitor latino-american, mărturiseşte geneza bizară a acestei povestiri pe care a dictat-o mamei sale, el trăind de mult în lumea negurei permanente.

Nu este exclus să fie vorba şi de obsesiile senzuale ale regizorului (Mihai Mălaimare) bărbat ajuns în pragul unei vârste problematice.

Bate un vânt de senzualitate

Şi, totuşi, bate un vânt de senzualitate. De la o adiere mai mult aluzivă până la o dezlănţuire violentă. Că a fost vorba despre spectacolele din Piteşti, din Ploieşti sau din Botoşani prezentate la acest festival, din nici unul nu a lipsit măcar câte o scenă de simulare a actului sexual. Să fie vorba de o influenţă a filmelor erotice cu iz porno de pe micile şi marile ecrane? Se face o concesie publicului dornic să vizualizeze asemenea scene? A renunţat teatrul la rolul lui educativ? Întrebări retorice ale spectatorului de bun-simţ conservat.

Proza narativă, dramaturgia, poezia chiar, arta plastică, toate creaţiile artistice nu fac abstracţie de aceste elemente, ba chiar abuzează de ele. Sexualitatea face parte din viaţă, se poate replica. Iar arta care o ignoră este mai degrabă ipocrită decât una pură. Romancierul, autorul dramatic, scenaristul nu au voie să ocolească adevărul vieţii. Sau să aibă şovăieli feciorelnice în faţa acestui fenomen, că nici fecioarele nu mai gândesc şi nu se mai comportă ca pe vremea bunicilor de altădată. Şi atunci cum mai stăm cu moralitatea? Dar ce este imoral în aceste gesturi privite prin judecăţile tinerei generaţii? Bine, bine, dar în cazul ăsta nu se ajunge la o confuzie a valorilor? Nu cumva teatrul devine totuna cu sexi-barul sau cabaretul de noapte? Nu, în teatru se face artă! Dar fetele acelea care se încolăcesc pe prăjină, se dezbracă pe podium şi se odihnesc pe genunchii clienţilor îşi spun şi ele că sunt tot artiste… În schimb, artistele nu-şi vor spune şi nu vor admite niciodată că sunt femei care îşi pun sentimentele în vânzare şi joacă pentru stârnirea instinctelor. Aceasta e marea deosebire. Jocul lor este estetic, se adresează sentimentelor nobile nu simţurilor animalice. Dar de ce în ultima vreme la noi, în anii tranziţiei este mai contaminantă decât în secolele trecute? Problema asta cu abuzul de sexualitate sau tendinţa spre aşa ceva ar trebui s-o lămurească sociologii, psihologii, poate chiar psihiatrii. Poate că s-a schimbat ceva în structura fiinţei umane? Şi unde se va ajunge? Cine ştie! Poate la un comportament deviant, chiar la o epuizare prin exces, poate la o revigorare. Pentru creaţia artistică poate fi vorba despre o modă trecătoare, ca multe altele…

Când călătorului nu-i stă bine cu drumul

Şi festivalul teatrelor de studio din Piteşti s-a încheiat, ca multe altele, în coadă de peşte. Adică pe jumătate inutil, pe jumătate de folos.

Marele câştig îl reprezintă aceste spectacole, aproape toate de excepţie, de care au beneficiat spectatorii locali, actorii teatrului gazdă şi cam atât. Au lipsit cronicarii din presa centrală care să dezbată aceste experienţe la nivel naţional. Dar tot atât de grav este că actorii care au participat la acest festival au plecat aşa cum au venit, fără să ia cunoştinţă de creaţiile colegilor din alte teatre. Şi cei din Botoşani, şi cei din Vâlcea, şi cei de pe oriunde, după ultimele aplauze s-au îmbarcat în autobuze, cu decoruri cu tot, şi au făcut cale întoarsă. Trofeul, o diplomă şi o cupă din porţelan, trasă în serie la fabrica de farfurii. Nu ar fi existat pentru ei răsplată mai mare decât oferta de a participa la toate spectacolele care au avut loc. Numai aşa s-ar fi putut vorbi despre un adevărat schimb de idei şi de experienţe, despre o necesară cunoaştere a noilor descoperiri, a inovaţiilor şi rezultatelor, dar mai ales a oamenilor.

Poate la următoarea ediţie… Cine ştie? Deocamdată o simplă aspiraţie…

Sursa: