19 Noiembrie 2008 | Editura Nemira |

Cartea rusinilor

...de Jean-Pierre Martin

Jean-Pierre Martin este unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai noului val de scriitori francofoni. Stilul sau literar reprezinta o alchimie intre rigurozitate academica si sinceritate umana comuna. De-a lungul vietii sale de pana acum, Martin a jucat multe roluri, fiind pe rand militant maoist, scriitor, eseist, pianist, instrumentist de jazz si artist plastic. In prezent, Jean-Pierre Martin este “maitre de conferences” in literatura franceza contemporana la Universitatea din Lyon, specializarea sa fiind opera lui Henri Michaux.

            In Romania Jean-Pierre Martin se lanseaza cu volumul “Cartea rusinilor“, un tratat eseistic asupra rusinii surprinsa in multitudinea ipostazelor acesteia: rusinea sociala, rusinea nationala, rusinea individuala si rusinea colectiva, toate concentrate intr-o analiza vie si pertinenta a complexului uman de rusine.

      Incepand cu data de 19 noiembrie, veti putea gasi “Cartea rusinilor” la standul Editurii Nemira din cadrul Targului International “Gaudeamus  2008″ (Complex expozitional Romexpo, nivelul 0.00, stand 54), precum si in toate librariile.

      In cele ce urmeaza, veti putea citi un interviu in exclusivitate cu autorul  Jean-Pierre Martin realizat de Maria Perisanu, responsabila cu traducerea “Cartii rusinilor” in limba romana…

      M.Perisanu :  Spuneti ca omul rusinii ia asupra sa povara nenorocirilor lumii. Eseul dumneavoastra este si un mic tratat de morala? Lupta pentru viata ar putea fi privita, precum in “Trandafirul”  lui Robert Walser, ca un razboi intre timizi si nerusinati?

      J-P. Martin:   Un eseu nu este un tratat de morala, dar in pofida unei prejudecati, literatura poate fi utila. In orice caz, contrar unei conceptii formaliste inguste, ea ne vorbeste despre lume si poate exprima o intelepciune, chiar daca lectia pe care o da este negresit ambigua. In 1984, Todorov amintea anumite evidente „pe care n-ar fi trebuit sa le uitam”: literatura „e legata de existenta umana”, este un „discurs orientat spre adevar si morala.” Anumite opere, facandu-ne sa intelegem mai bine mecanismele si mizele rusinii, au o putere  catartica, eliberatoare.

      M. Perisanu:  Il citati pe Lacan cu „hontologie” (rusinologie), ortografiat cu „h” in sfarsit corect si spuneti ca a publica inseamna a ascunde si in acelasi timp a expune in public „rezerva personala”. Omul de litere este / a fost mereu un om al rusinii, un individ sfasiat intre orgoliu si rusine?

      J-P. Martin:  Raportul scriitorului cu rusinea sau cu orgoliul este variabil in timp. Fenomenul despre care vorbesc este legat mai cu seama de emergenta, in secolul XX, a scrierilor intime in care individul, continuandu-l pe Rousseau, isi exhiba intimitatea mai mult ca oricand, isi asuma riscuri, creeaza un alt tip de legatura cu cititorul si cu imaginea de sine.

      M. Perisanu: Printre marturisiri, vorbiti de anii militanti incarcati de iluzie lirica si de rusinea care se preface, ca in cazul lui Musset, in absolut literar. Cum traiti actul de a scrie (eseu sau carte de fictiune) ca pe o posibilitate de salvare?

      J-P. Martin:  Scrii adesea (chiar sub forma romanesca) pentru a te debarasa de trecut, sau macar pentru a-l pune la distanta. Ori, cine se poate declara multumit de sine, de ceea ce a trait? Rusinea este tot mai mult in miezul oricarei povestiri autobiografice, ca la Rousseau (in „Confesiuni”, n.pers.), Leiris (in „L’Age d’homme”, n.pers.), Gombrowicz (in „Jurnal”, n.pers.). Dar in acelasi timp se domoleste, se transforma in scriitura.

      M. Perisanu: Este bine cunoscut ca i-ati consacrat mai multi ani lui Henri Michaux, ca masiva biografie pe care i-ati dedicat-o a primit Premiul Academiei Franceze in  2004 si recunoasterea unanima a specialistilor. Il citati pe Michaux in Cartea  rusinilor: : „sa transformi rusinea in obraznicie”; sau: „orice popor ar trebui sa se rusineze ca are o istorie” cu explicatia: „istoria este o rusine traita in comun”. Asemenea idei contrariaza o sumedenie de a priori. Natiunile, popoarele (Francezii  nu fac exceptie) sunt in general mandre de istoria lor.

      J-P. Martin:  Da, dar mi se pare ca din ce in ce mai mult fiecare popor descopera in trecutul sau motive de a nu fi chiar mandru de sine (este adevarat si pentru Franta, care incepe sa-si recunoasca in sfarsit trecutul pétainist si vichyst). O rusine istorica prost digerata, acrita si tacita, suscita uneori o dorinta nefasta de revansa, se transforma in resentiment si in ura pentru celalalt. Asadar este preferabil ca rusinea sa se exprime. Dar este mai interesant sa-ti fie rusine ca esti om decat ca esti francez sau belgian. Un exemplu: cum sa nu te rusinezi de aceasta prostie umana care persista de secole in lume: antisemitismul?

      M. Perisanu:  Vorbiti de rusinea colectiva, de rusinile istorice si sociale. Ar trebui sa se rusineze romanii de trecutul lor comunist, de delatiune, de zel sau de simplul consimtamant tacit? Spuneti in carte: „rusinea este un sentiment greu de marturisit, iar copilul umilit ramane vesnic copil”. Credeti ca sunt sanse pentru individ sau pentru colectiv ca toate acestea sa fie depasite?

      J-P. Martin: A incepe sa exprimi rusinea individuala, mi se pare ca inseamna a incepe sa te eliberezi. Cel mai rau lucru este tagaduirea. Cat despre Istorie, nu vad pentru ce o origine (romana sau alta) ar trebui sa-l faca pe fiecare responsabil sau rusinat. Si daca se exprima un astfel de sentiment, va fi desigur dinspre calai, care nu traiesc sentimentul rusinii (a se vedea barbarii nazisti). Cat despre rusinea pe care fiecare o poate resimti ca nu a fost, in anumite imprejurari istorice, la inaltimea situatiei, cred ca este un sentiment cat se poate de uman.

      M. Perisanu:  Rusinea este „un alcool tare al literaturii” –ati dovedit-o stralucit. Odata gasita aceasta pista, succesul cartii dovedind ca subiectul este deosebit de promitator („blogosfera” spune si ea ceva), aveti intentia sa continuati investigatia asupra marturisirilor literare ale rusinii?

      J-P. Martin: Nu agreez sa raman cantonat intr-un subiect. Dupa aceasta carte, trec la altceva – mai precis, un eseu despre „la vita nova”, ruptura de sine.

Sursa: