19 Martie 2008 | |

La margine de imperii

“Se zice că spectatorul (cititorul, ascultătorul) nu trebuie lăsat să pătrundă în„ laboratorul de creatie” al artistului. Că el nu trebuie să stie nimic din chinurile,din zbaterile, din truda epuizantă de multe ori, a artistului în lungul drum al acestuia de la idee la actul final al unei opere artistice. Cunoasterea acestor probleme „lumesti” ar stirbi aura de mister a creatorului si l-ar cobori din lumea fermecată acolo unde îl asează harul său, în profan, în cotidian.

    Artistul, ales, desemnat să transmită oamenilor într-un mod aparte bucuriile sau tristetile lui Dumnezeu, nu trebuie sicanat cu întrebări de genul: „Maestre, cum a-ti făcut asta? De unde v-a venit ideea? Cine v-a mai ajutat? Ati muncit mult sau ati făcut totul dintr-o suflare?”
    Dragii mei, vă mărturisesc acum că pentru fiecare spectacol care v-a bucurat sau nedumerit, din câte am făcut ( numai în ultimii nouă ani au fost unsprezece, unsprezece premiere, abordând tot atâtea teme), am muncit. Am muncit mult.
    Acest demers artistic al meu la care vă invit din nou are ceva special în istoria devenirii lui. Două întâmplări au declansat ideea conceperii si finalizării acestui spectacol.
    În urmă cu patru ani, la Casa Română din Vancouver – Canada, la o serată organizată de românii de acolo în cinstea trecerii mele prin sufletul lor, doamna Maria în vârstă de peste optzeci de ani mi-a fredonat câteva cântece cu iz aparte.
    Sunau a cântec popular si nu prea. Am întrebat-o ce mi-a cântat.M-a privit cu duiosie si infinită tristete si mi-a răspuns blând si rar: -Sunt cântecele părintilor mei din satul lor. Se mai cântă în tară? Dacă nu de ce? Nu sunt frumoase?
    Mi-a întors usor spatele si s-a pierdut printre invitati, parcă stiind ce as fi putut să-i răspund.
    Unul dintre organizatorii acestei agape românesti mi-a spus că doamna Maria,este într-un fel sufletul lor, că vine din Alberta la fiecare întrunire românescă, si că este fiica preotului din Boian, primul român ajuns în parlamentul canadian.
    Stiam că în anul 1892 au imigrat în Canada primii români veniti din comuna bucovineană Boian si s-au asezat în Alberta unde au înfiintat, normal, comuna Boian. Nu stiam că ecoul dorului lor de tară avea să mă ajungă pe mine, acolo, după 112 ani.
    La Craiova, după nici două luni de la întoarcere, mi-a bătut în poartă un vechi si statornic prieten, inginerul Mircea Purcaru. Mi-a zâmbit si mi-a întins o carte voluminoasă (564 de pagini). Matthias Friedwagner, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina.
    Primele pagini, prefata si câteva considerente critice erau în limba germană, dar urmau 530 de partituri muzicale si versuri culese din Bucovina între anii 1902-1916 la initiativa Ministerului Culturii de la Viena. Ce a urmat tine de „bucătăria internă a artistului” adică peste doi de trudă.
    Cel mai greu mi-a fost după ce am descifrat muzical peste 200 de cântece să încep selectia tinând cont de frumusetea liniei melodice dar si de calitătile poetice ale textului. La prima triere, au mai rămas 100, apoi 50 iar la ora când scriu aceste rânduri, 30 sunt aproape sigure. După primele repetitii cu orchestra am să stiu dacă pot să-i transmit doamnei Maria că nu s-au pierdut cântecele părintilor dânsei. Că cineva după 100 de ani le face cunoscute celor de acasă”.

Sursa: