" Ma tot duc "

Amintirea unui spectacol

Intr-o zi, mai curand Intr-o dupa-amiaza, am descoperit spectacolul "Je m'en vais". Aparent, Imi parea ca facand parte din categoria obisnuitelor spectacole cu clovni. Dar Incetul cu Incetul, o relatie speciala s-a instalat si un mic univers s-a construit. Univers pe care cu ingrediente clovnesti actorii l-au colorat In culorile nostalgiei si fragilitatii, ale mirarii si tristetii.

In final, ceea ce se dezvaluie este o parabola a vietii traite cu iluzia pe care ne-o confera solutiile simple. Je m'en vais! - Mereu destinati esecului trecator. Si mereu pregatiti s-o luam de la capat.

Prezenta Oanei Pellea aduce spectacolului o poezie particulara. Aceasta mare actrita joaca In spectacol cu o poezie auto-ironica, care ne invita sa-l parafrazam pe Cehov pentru a o caracteriza mai bine, poezie a "rasului care traverseaza lacrimile". Fragilitatea si speranta fac din aceasta fiinta o Incarnare poetica a sperantei permanent renascuta.

In aceasta dupa-amiaza (m-a invadat la satisfactia de a regasi poezia secreta a unui spectacol calificat a priori minor, dar In acelasi timp atat de cuceritor... deci) am uitat marile texte, fantome care-l urmaresc pe spectatorul care sunt, pentru a ma bucura de aceasta picatura de roua. Roua a carui gust nu l-am uitat pana azi.

George Banu